În Valahia (Part VI)
În Neagra Vlahie şi caii sunt răi,
Iar Vlad Vodă Dracul e pui de şeitan.
La fel sunt şi codrii şi oamenii săi
Şi toţi pân` la unul îl vor pe Sultan.
E neagră câmpia de turci pregătiţi
Cu arme în mână, sunt toţi cârmuiţi.
De cruzi generali ai armatei păgâne,
Nimic nu le-a stat în faţă să-ndure.
Atacuri rapide, cu săbii de foc,
Cu suliţi şi arcuri ce trec drept prin om.
Dar Vlad îi aşteaptă cu ape secate,
Cu câmpuri uscate şi greu vânt de moarte.
În jur este linişte ca în mormânt
Şi turcii miraţi stau fără cuvânt.
Nu ştiu ce-i aşteaptă şi cred că de frică
Vlad Vodă s-a dus să scape de milă.
Vlad Vodă s-a dus să scape de milă.
Un strigăt se-aude şi oastea păgână
Nu ştie de unde se-aude chemarea.
În braţe începe să simtă o teamă,
Se luptă cu umbre ce nu ştiu să ierte.
Din seară în ziuă îi muşcă valahii,
Sunt obosiţi şi bolnavi otomanii.
Nu ştiu ce se-ntâmplă, de unde le vine
Moartea în oase şi cât îi mai ţine...
Spun rugăciunea, Allah să-i asculte,
Apoi închid ochii şi speră să uite
Că sunt zile-ntregi de când nu se-opreşte,
Atacul ce parcă din iarbă porneşte.
Furia e mare şi vlahii sunt repezi,
Lovesc fără milă şi taie din vene,
Din vene-ncărcate de răul ce-ncearcă
Să calce pământul, să-l calce deodată.
Să calce pământul, să-l calce deodată.
Un strigăt se-aude şi oastea păgână
Nu ştie de unde se-aude chemarea.
În braţe începe să simtă o teamă,
Se luptă cu umbre ce nu ştiu să ierte.
Vlad merge-ntr-o clipă, îmbrăcat ca un turc,
Se pierde prin corturi şi taie duşmanul.
Turcii, speriaţi, scot sabia şi luptă,
Dar între ei, nu ştiu un' să fugă.
Se-omoară de frică, de frică nebună,
Aceleaşi cuvinte le spun toţi cu ură:
Vlad să dispară din lumea în care
Nimic pentru el nu este prea mare!
Nimic pentru el nu este prea mare!
Un strigăt se-aude şi oastea păgână
Nu ştie de unde se-aude chemarea.
În braţe începe să simtă o teamă,
Se luptă cu umbre ce nu ştiu să ierte.
Nu iartă pe nimeni ce-aduce durerea,
Şi nicio privire nu vezi că se-nchină.
Sunt corturi în flăcări şi trupuri tăiate
Şi iar se aude cel strigăt din vreme.
Na Valáquia (Parte VI)
Na Neagra Valáquia os cavalos são brutos,
E Vlad, o Drácula, é filho de um demônio.
Assim são as florestas e seu povo também
E todos, sem exceção, querem o Sultão.
A planície está escura, cheia de turcos prontos,
Com armas na mão, todos são governados.
Por cruéis generais do exército pagão,
Nada os deteve, eles suportam.
Ataques rápidos, com espadas de fogo,
Com lanças e arcos que atravessam o homem.
Mas Vlad os espera com águas secas,
Com campos áridos e um vento de morte.
Ao redor, é silêncio como em um túmulo
E os turcos, surpresos, ficam sem palavras.
Não sabem o que os aguarda e acreditam que, com medo,
Vlad foi embora para escapar da misericórdia.
Vlad foi embora para escapar da misericórdia.
Um grito ecoa e o exército pagão
Não sabe de onde vem essa chamada.
Nos braços, começa a sentir um medo,
Lutam com sombras que não sabem perdoar.
Da noite para o dia, os valáquios os atacam,
Os otomanos estão cansados e doentes.
Não sabem o que está acontecendo, de onde vem
A morte em seus ossos e quanto mais aguentam...
Rezem a Allah para que os ouça,
Depois fecham os olhos e esperam que esqueçam
Que já faz dias que não param,
O ataque que parece vir da grama.
A fúria é grande e os valáquios são rápidos,
Atacam sem piedade e cortam suas veias,
Das veias carregadas de mal que tentam
Pisar na terra, pisar de uma vez.
Pisar na terra, pisar de uma vez.
Um grito ecoa e o exército pagão
Não sabe de onde vem essa chamada.
Nos braços, começa a sentir um medo,
Lutam com sombras que não sabem perdoar.
Vlad avança em um instante, vestido como um turco,
Se perde entre as tendas e corta o inimigo.
Os turcos, apavorados, sacam suas espadas e lutam,
Mas entre eles, não sabem para onde fugir.
Se matam de medo, de um medo insano,
As mesmas palavras todos dizem com ódio:
Que Vlad desapareça deste mundo em que
Nada para ele é grande demais!
Nada para ele é grande demais!
Um grito ecoa e o exército pagão
Não sabe de onde vem essa chamada.
Nos braços, começa a sentir um medo,
Lutam com sombras que não sabem perdoar.
Não perdoa ninguém que traz dor,
E nenhum olhar vê que se inclina.
São tendas em chamas e corpos despedaçados
E novamente se ouve aquele grito do passado.